Good vibrations în 2011
Respectiv vibraţii sonore cât să ne ajungă pentru cel puţin o zi. Iată listuţa muzicală de sfârşit de an pe care mi-am promis că am s-o fac, featuring câteva albume made in 2011 care mi-au însoţit zilele anului ce tocmai se încheie. Începem cu o călătorie de dimineaţă, trecem printr-o plimbare pe înserat şi încheiem în creierii nopţii, când parcă nimic nu te poate face să adormi. Începem în 3, 2, 1…
Ozric Tentacles – Paper Monkeys
Ozric Tentacles – Lemon Kush
Mai exact muzică de ascultat dimineaţa când mergi cu trenul, iar pe geam se perindă în viteză păduri, drumuri, sate, munţi, poduri, oraşe, maşini, oameni. Din cauza vitezei cu care treci pe lângă ele nu le poţi reţine pe toate în mod conştient, dar după ce ajungi la destinaţie se contopesc toate într-o amintire a călătoriei. Nu ştiu pe unde s-or fi plimbat membrii trupei, dar albumul ăsta are parfum de călătorie. De unde şi încotro, asta rămâne de văzut.
Liniştea astupă goluri
Alternativ Quartet sunt, ca să vezi, un cvartet de muzicieni de prin Bistriţa, stabiliţi de ceva vreme la Cluj. Chestia asta poate fi cumva relevantă când îi vezi pe stradă, stând la stop sau la coadă la supermarket. Însă atunci când începi să le asculţi muzica (au scos deja două albume în doi ani) sau, şi mai bine, atunci când îi vezi pe scenă, n-ai mai zice că sunt români, darmite clujeni, şi ai putea să te surprinzi chiar întrebându-te dacă oare sigur sunt oameni şi nu cumva nişte manifestări în plan real a cine ştie căror energii cosmice.
Exemplificăm cu o piesă de pe primul album şi continuăm după pauză. Cuvinte cheie: post-rock, experiment, psihedelic, atmosferă, theremin.
Piesa “Hopus” de pe primul album
“Anima”, but with a twist
Nu mai ştiu exact cum şi în ce circumstanţe i-am descoperit pe cei de la Aenima, dar precis a fost datorită numelui, atât de similar cu cel al extraordinarului album Tool din 1996, Ænima. Fiind un avid ascultător de Tool şi descoperind că există o trupă cu numele de Aenima am făcut, fireşte, presupunerea că fie este vorba de un proiect-tribut, fie e o trupă aflată pe coordonate similare, inspirată de către cei patru americani. Nici că puteam fi mai departe de adevăr.
Aenima este un proiect pornit în 1997 în Almada, Portugalia, de către chitaristul Rune şi vocalista Carmen, amândoi cu ceva experienţă anterioară în underground-ul portughez. În Aenima, cei doi se distanţează de influenţele metal ale proiectelor precedente, explorând un sound melancolic, atmosferic, cu rădăcini puternice atât în gothic rock-ul britanic de la sfârşitul anilor ’80 cât şi în darkwave-ul ezoteric al unor Dead Can Dance.
piesa “Silently There” de pe albumul Sentient (2003)
Ciudate zile (monşer)
Îmi place la titlul ăsta că e foarte versatil, zilele ciudate ne sunt cunoscute tuturor până una alta, aşadar articolul ce urmează ar putea fi cam despre orice. Bonus points pentru empatia cu cititorul. Sau ascultătorul, după caz.
O zi ciudată e greu de definit, tocmai pentru că ar putea îmbrăca atâtea chipuri, dar este tare uşor de recunoscut atunci când o trăieşti live. Şi, invariabil, cu toţii am păţit asta măcar o dată în viaţă – câte-o zi sucită care iese din orice tipar, la finalul căreia să te bucuri că s-a terminat sau, de ce nu, să-i mulţumeşti că a trecut pe la tine. Probabil că aşa s-or fi gândit şi cei de la Strange Days când şi-au botezat trupa, cu sau fără legătură cu filmul din 1995 peste care vei da invariabil în search results când vei încerca să afli ceva despre ei. Cuvinte cheie: rock alternativ, post-rock, shoegaze, experiment, Norvegia.
Kebabul sau viaţa!
Pentru că dacă tot avem hăinuţe de gală (hint hint: the logo), de ce să nu mai rămânem puţin în atmosfera balcanică adusă cu ei de cei de la Taraful Haiducilor? 
Alamaailman Vasarat sunt un grup finlandez care poate fi caracterizat în multe feluri. Singura certitudine despre ei este că nu sunt normali la cap. Iar acum imaginaţi-vă o trupă de prog-rockeri deranjaţi punând mâna pe nişte alămuri şi alte instrumente de suflat şi încercând să cânte muzică de inspiraţie est-europeană. Cam ăştia sunt Alamaailman Vasarat (“Hammers of the Underworld”, într-o traducere ceva mai accesibilă).
Se autocaracterizează ca “Kebab-kosher-jazz-film-traffic-punk-music”. Pe un fundal avangardist, de punk şi muzică progresivă, ei aşează strat peste strat de inspiraţie est-europeană. Şi nu atât pe filieră ţigănească sau slav-balcanică, cum v-aţi putea aştepta, cât pe filieră evreiască. Dacă n-ai şti mai bine, ai putea zice că sunt o trupă de klezmer scăpată de sub control, după ce membrii au fost torturaţi nopţi de-a rândul cu System of a Down la maxim.
piesele “Maahan” şi “Kyyhylly”, live de pe DVD-ul Haudasta lomilla (2010)
Evil granny tells us stories from the dark side
Există o oarecare fascinaţie pentru macabru în fiecare dintre noi. Ca atunci când erai mic şi ţi-era frică de întuneric. Dar acelaşi întuneric te atrăgea, într-un fel inexplicabil. Îl căutai. Şi voiai să-l explorezi, cu toată frica. Erai curios.
Acelaşi sentiment mulţi ani mai târziu. Nu eşti un mare fan al filmelor de groază, dar uite, te-au convins prietenii. Iar acum staţi pe întuneric în faţa televizorului şi simţi tensiunea încordându-ţi firele de păr. Ştii că ceva rău are să se întâmple. Ai putea la fel de bine să închizi ochii până trece tot.
…but you just have to look, don’t you?
Dirty Granny Tales sunt o trupă dark cabaret din Grecia ce explorează tocmai fascinaţia asta pentru macabru. Conceptul lor este relativ simplu – bunicuţa rea care spune nişte poveşti întunecate, care nu stă şi croşetează la şemineu ci are o expresie îngheţată pe chip şi o voce ascuţită care-ţi pătrunde în oase şi în creier, făcându-te să te întrebi dacă ea aparţine oare cu adevărat lumii tale. Iar răspunsul ştii că te va înspăimânta, însă nu-i aşa, trebuie să-l afli.
Moartea Capricăi şi eşecul unui sistem
Caprica: cea mai mândră şi mai bogată dintre cele 12 Lumi. O societate ultraliberală, în plin avânt tehnologic, măcinată de dileme morale şi de conflicte mocnite. O lume voluptoasă şi decadentă, sălaş al civilizaţiei pentru unii şi izvor de mizerie pentru alţii. Însă în momentul în care Omul reuşeşte să creeze Viaţă, pe Caprica ajunge să se joace destinul întregii omeniri.
Până acum câteva luni, Caprica era unul din serialele TV promiţătoare de pe firmamentul producţiilor americane, venind din ograda aceluiaşi post de cablu care mai adusese lumii, printre altele, pe Battlestar Galactica şi o bună parte din Stargate. Caprica s-a vrut a fi din start ceva diferit, un “deschizător de drumuri”, aducând împreună două genuri diametral opuse: science fiction şi family drama. Pe scurt, Caprica s-a vrut a fi prima soap opera SF – un experiment nu foarte diferit de cel propus de Firefly prin 2002, care ne aducea în premieră westernul SF.
În ce măsură a fost însă Caprica un experiment reuşit?
Când ai cu ce, ai avea şi cu cine, dar n-ai unde
(Bancul zicea că asta ar fi situaţia când eşti tânăr. Oare noi, ca societate, cât de tineri suntem?)
E criză, normal. De unde bani pentru orice, darmite pentru concerte. Treburi triviale, la urma urmei. Şi printr-un delicios lanţ cauzal, tocmai acum suntem bombardaţi de concerte mari, eventual cu trupe care s-au reunit după muuulţi ani de inactivitate. Ever wondered why?
Dar nu asta contează, important e că vin! Iar noi ar trebui să avem unde-i primi. Noi, în schimb, chiar zilele astea punem cruce unei arene de concerte – o pierdere inestimabilă pentru un Bucureşti în care locurile de acest fel se pot număra pe degetele de la o mână.
De la Hermann Hesse la rock sloven
Povestea începe acum destui ani, pe vremea când fie pe MTV se dădea cu adevărat muzică mai bună fie aveam eu vârsta la care mai puteam găsi pe-acolo ceva demn de ascultat. Săptămânal se difuza o emisiune gen “Rock Chart” şi de multe ori nici una din cele 10 piese din top nu-mi plăcea mai tare ca jingle-ul de 5 secunde din generic. Jingle despre care multă vreme am avut impresia că e ceva de sine stătător, încropit ad-hoc, să “meargă” cu tematica emisiunii: ceva chitară cu distors, ceva sintetizator, melodie catchy.
Întâmplarea a făcut ca mult mai târziu, într-o noapte oarecare, zapând aiurea printre posturile de muzică, să dau peste un videoclip. M-a atras iniţial stilul de filmare – puţin dark, cu ceva efecte speciale. Piesa nici n-am sesizat-o până nu m-a lovit fix în creştetul capului melodia jingle-ului de la MTV. Aşadar ăla chiar era un fragment dintr-o piesă adevărată. Cât de tare! Am aşteptat apoi finalul piesei pentru a vedea cine cântă. Am luat cea mai apropiată bucată de hârtie (ceva factură de Romtelecom) şi în întuneric am mâzgălit pe ea: “Siddharta – My Dice“.
A doua zi, căutând pe Internet, descopeream trupa ce avea să-mi fie obsesie muzicală pentru următorul an şi ceva.
O şaorma cu de toate
Iniţial aveam de gând să-i zic “salată”, dar totuşi şaorma e mai potrivită contextului balcanic în care trăim Noi. E mai din topor, mai puţin rafinată (o “salată” are, totuşi, o anumită alură), mai junk-food şi totuşi infinit mai sinceră decât un Big Mac. E o îngrămădeală al cărei sens poate fi ireparabil deturnat de lipsa unuia dintre ingrediente sau de o proporţie deficitară între acestea. Căci, spre deosebire de hamburgerii făcuţi pe linia de producţie, care sunt mai degrabă un tot unitar, o şaorma este mai mult suma părţilor sale, o însăilare mereu inexactă, irepetabilă.
Undeva pe această linie sunt şi sentimentele pe care mi le-a lăsat spectacolul “Noi” al companiei Passe Partout sub oblăduirea lui Dan Puric.
A Sound Relief
Mi-am adus aminte alaltăieri, mulţumită în parte şi colegului Andrei cu al lui super concert Elbow, de una dintre înregistrările mele preferate ale unui concert. Am folosit sintagma asta greoaie pentru că dacă aş fi zis “unul din concertele mele preferate” s-ar fi înţeles, desigur, că am luat parte la el şi l-am trăit pe viu, lucru care din păcate nu se poate spune. Însă m-am uitat la el de atâtea ori încât mi-l amintesc mai bine decât alte concerte la care chiar am fost . Funny how this works. De asemenea, funny cum mi-am amintit de el tocmai acum. Ai putea zice că a fost predestinat.
Azi se fac cinci ani de când olandezii de la The Gathering au cântat la Paradiso, în Amsterdam.
The heavy stuff
Şi se scumpeşte RATB-ul, se micşorează bursele pentru studenţi, se desfiinţează zeci de spitale şi de şcoli, se construiesc mii de biserici în frunte cu cea mai mare şi mai mândră nestemată ce ne va mântui pre toţi. Totul se întâmplă atât de pe dos, atât de anormal, atât de lipsit de cea mai mică urmă de firesc încât am ajuns să-mi creez un soi de refugiu, de lume iluzorie prin care să stau departe de tot.
