Florence & Paris
Departe de răceala de ciment a Sălii Polivalente şi de morga fanată pe care mi-o inspiră Sala Palatului, Casino de Paris aducea mai degrabă cu Teatrul Odeon – pereţi îmbrăcaţi în pluş roşu, fotolii confortabile (cele din faţa scenei se pot scoate ori rabata, aşa cum s-a întâmplat în seara concertului), balcoane primitoare şi în general un aer intim care îmbrăca perfect Ceremonialul ce se desfăşura în faţa noastră.
I found João Lauro Fonte
Top 5 – muzici care au trecut prin mine [2011]
Nu, n-am făcut topuri cu filme (ar fi fost previzibil – ”Melancholia”, ”Pina”, ”Drive” plus încă vreo două), ci cu muzici. Multe, mărunte şi variate. După cum urmează:
Top 5 Feel-good Songs
[care m-au scos din butoaie de melancolie, din semi-depresii ori nervi, şi mi-au făcut pasul mai elastic dimineaţa]
1. Florence + The Machine – “Shake It Out”
I like to keep my issues strong / It’s always darkest before the dawn
2. Future Islands – “Before the Bridge”
Do you believe in love? / Hold your tongue
3. M83 – “Midnight city”
The city is my church / It wraps me in the sparkling twilight
4. Citizens! – “True Romance”
Tell me love / Will we ever know ourselves?
5. Blood Orange – “Dinner”
Drinking in the afternoon / And lighting up whilst tearful
Primul meu porno
Prietenii de la Art au adunat într-un volum coordonat de Marius Chivu 31 de mărturii legate de primul porno văzut, trăit, simţit. În cele de mai jos o veţi citi pe-a 32-a.
Undeva în iarna lui `86 spre `87, pe holurile pustii dar bine luminate de la Casa Pionierilor, Laura C. ne-a explicat cum vine treabă cu fututul: bărbatul îşi bagă aia a lui în aia a femeii şi, pe cale de consecinţă, la un moment dat apar copiii. “Aia a lui” mai văzusem pe plajă, la băieţeii care defilau veseli cu puţele prin nisip, “aia a ei” o înţelegeam întrucâtva, dar nu pricepeam neam ce-ar fi căutat împreună. Aveam 8 ani pe vremea aceea şi, ca toate fetiţele, visam la măritiş, dar cumva chestia cu sexul nu apărea în peisaj. „Ce tâmpită şi Laura asta” mă gândeam în timp ce o ascultam mimând interesul, „să inventeze aşa nişte prostii gogonate”. Pe urmă ne-am dus la cursul de Design unde ne-au pus să desenăm portretul mamei (mi-a ieşit o monstruozitate a la Picasso), pe urmă am mers spre casă şi ne-am dat pe un derdeluş până s-a înnoptat de-a binelea, pe urmă părinţii panicaţi au pornit să ne caute pe străzi, pe urmă am primit o bătaie zdravănă şi am uitat complet de toate istoriile fantasmagoric-deocheate.
iubirile imaginare
Îmi place de Xavier Dolan de la TIFF-ul din 2010 unde m-a surprins cu filmul lui de debut (“J’ai tué ma mère”), un proiect foarte mişto pentru un actor-regizor-scenarist de numai 20 de ani. Îmi place de el chiar dacă în genere detest băieţeii alintaţi, impertinenţi şi artsy-cool, precum copilul-minune din Quebec, cu zulufii rebeli zburliţi peste o totală lipsă de modestie.
După “Les amour imaginaires” am început chiar să-l iubesc niţel – nu că i-ar fi scăzut doza de snobism, dar e posibil să fi crescut a mea. Poate îmi place mai mult hipstăreala. Sau poate totul e din pricina soundtrack-ului demenţial în care Dalida şi House of Pain curg la rând, în armonie deplină, pe lângă Sting şi Bach, The Knife plus Fever Ray, France Gall şi Indochine. Mi s-a părut un cocktail ameţitor. Guaranteed to make you high.
Blue Valentine
“Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.” Cortina, vă rog. Flăcăul a cules salata din grădina ursului, a trecut codri de aramă şi a cucerit-o pe Ileana Cosânzeana. Ce urmează? Paradisul, desigur. E minciuna cu care suntem îndopaţi de mici, echerul strâmb cu care ne măsurăm iubirile de-apoi, balanţa măsluită în faţa căreia relaţiile noastre ies întotdeauna pe minus. Nimeni nu ne vorbeşte de rutina care macină nervii, de micul dejun în doi, când ea preferă omleta bine prăjită iar el se dă în vânt după ouăle moi, de socotelile mărunte care ne spun al cui e rândul la şmotru, de aranjamentele fragile cu banii împărţiţi pe din două şi responsabilităţile asumate cu o bravură care se vrea recunoscută la fiecare pas. Nimeni nu ne pomeneşte de micile fisuri care prăbuşesc într-o zi eşafodaje bine tencuite, de resentimentele meschine iscate din faptul că celălalt are un job mai lejer, de oboseala care apasă pe umeri la finele zilei ca o pătură udă sub care mor sufocate micile bucurii imaginate atunci când visezi la viaţa în doi.
Siamo tutti bene
Toţi cunoscuţii mei au vibrat pozitiv la povestea Feliciei (înainte de toate): “da, băi, exact aşa păţesc şi eu cu ai mei, sunt pisălogi şi sufocanţi, îmi bagă pe gât ideile lor învechite, îmi cumpără ţoale pe care nu le pot purta niciodată. Şi nu vor să înţeleagă că de-acum ştiu EU ce-i mai bine pentru mine”. Nu, nu vor niciodată să înţeleagă. Ducem pe umeri povara ambiţiilor lor pe care suntem nevoiţi să le punem în practică, indiferent de pasiunile noastre. Trebuie să trăim viaţa pe care ei n-au apucat s-o trăiască. Sau n-au avut curaj. Ori condiţii. Treaba asta ne exasperează, la fel şi conversaţiile banal-mustrătoare în care primim exemple pozitive cu copiii din vecini: “aia s-a măritat, ăla şi-a luat casă şi maşină, astălaltă are deja 2 copii, celălalt a plecat în America”. Aşa că treptat reducem dialogurile la un minimum de informaţie, îngânăm aprobator “îhâm” atunci când ni se mai expune o teorie de viaţă care ni se pare răsuflată, înşirăm cuminte ce-am mâncat la prânz, promitem solemn că o să ne îmbrăcăm bine ca să nu răcim, şi pe urmă ne vedem de-ale noastre. Cu un zid transparent, de protecţie, între noi şi ei. Zidul care ne cerne poveştile despre dureri şi beţii, nefericiri şi dileme, lăsând să se strecoare doar veşti îndulcite cu aspartam, să nu le deranjăm diabetul.
I found Johan Thörnqvist
Berlin Calling
Ok, recunosc, sunt cam lame. Sunt genul ăla de persoană care, dacă o petrecere e anunţată la ora 10, ajunge la 10 fără 5 şi se miră că oamenii încep să vină abia după miezul nopţii. Care se culcă devreme pentru că se trezeşte devreme. Care a suportat toată adolescenţa cicălelile părinteşti gen “mai du-te şi tu, mamă, la o discotecă ceva, nu mai fi aşa salbatică“. Şi pentru care Maria Ioana n-a fost niciodată campioana.
Aşa că eram oarecum circumspectă cu filmul ăsta, povestea unui techno-junkie berlinez care prizează de toate, transformă nopţile în zi şi le trăieşte like there’s no tomorrow. Evident, habar n-aveam cine e Paul Kalkbrenner, băiatul care îl joacă pe DJ Ikarus cu multă naturaleţe şi aplomb într-o istorie altminteri banală – tipul trăieşte pentru muzică, e pastilat mai tot timpul, fanii îl adoră iar casa de discuri îi aşteaptă cu nerăbdare următorul album.
I found Chema Madoz
I found Mike Worrall
Seekers of the Truth
I found Dave Barnes
