Între planurile existenţei se găseşte muzică
Povestea spune că pe la mijlocul anilor ‘90 un tânăr american, Toby Driver, punea împreună cu nişte colegi de facultate bazele unei trupe cum nu se mai văzuse niciodată – maudlin of the Well . Compozitor prolific, orientat înspre sonorităţi progresive şi psihedelice, Driver a fost foarte mult influenţat de ideile jazzman-ului Yusef Lateef, care i-a fost profesor la Hampshire College (facultatea de arte din Amherst, Massachusetts pe care Driver a frecventat-o vreme de patru ani). Lateef promova conceptul de „muzică autofiziopsihică”, practic o muzică eliberată de convenţiile compoziţiei clasice, trăgându-şi sevele mai degrabă din trăirile interioare şi experienţele fiecărui compozitor în parte. Tinerilor studenţi, deja pasionaţi de subiecte ezoterice precum proiecţia astrală sau dimensiunile paralele, nu le-a mai luat mult până să vină cu un concept compoziţional cu totul nou pentru formaţia lor proaspăt alcătuită.
poză de tinereţe, circa 2000; Toby e tipul cu tricou Metallica
maudlin of the Well, astfel, mai degrabă decât să compună muzică încercau să o găsească undeva într-un plan superior (prin diverse tehnici de meditaţie şi visare lucidă) de unde o „aduceau înapoi”, încercând s-o interpreteze cu instrumente „pământeşti”. Acuma, probabil că toată treaba asta sună a bullshit pretenţios, dacă nu chiar a chestii oleacă mai grave cu flăcări violet şi medicamente, medicamente. Însă mă bucur că întâi am ascultat muzica şi abia apoi am citit toată „teoria”, pentru că am pornit fără nici un fel de părere. Şi citind apoi chestiile astea am realizat că avea sens, pentru că numai aşa puteam explica atmosfera puternic onirică, aproape eerie, din muzica lor şi strania senzaţie de familiaritate pe care-o experimentam. Aşa că dacă are vreo importanţă, eu îmi dau avizul – e pe bune 
Incursiunile astrale ale lui Driver et co. (Jason Byron, Greg Massi, Terran Olson, Jason Bitner to name just a few) au lăsat în urmă trei albume – My Fruit Psychobells… A Seed Combustible în 1999, urmat de Bath şi Leaving Your Body Map în 2001. Muzica de pe ele este avangardistă, adesea la limita dintre progresiv şi psihedelic, cu influenţe de la death metal tehnic până la jazz, post-rock, ambiental, new age şi folk. Lucrând la un al patrulea album, băieţii ajung la concluzia că, totuşi, conceptul din spatele motW fusese exprimat desăvârşit în precedentele două “companion albums”, simţind astfel nevoia unei noi abordări. În acel moment, în 2003, Driver pune cruce definitiv proiectului motW, înfiinţând un altul în cadrul căruia ideile de până atunci să-şi găsească un nou loc şi să capete noi valenţe. Astfel, ceea ce ar fi trebuit să fie al patrulea album maudlin a devenit albumul de debut al Kayo Dot, o trupă cu o abordare mai tradiţională (muzica era, în sfârşit, compusă, punându-se un mai mare accent pe formă) însă cu aceeaşi aplecare către experiment.
“Girl With a Watering Can”, piesa de pe albumul Bath, 2001
Pe scurt apoi, în 2008, după ani buni şi câteva albume scoase cu Kayo Dot, pe Toby îl apucă nostalgia şi-şi aminteşte că mai are în beci nişte fragmente de compoziţie motW care ar merita scoase la lumină. Foştii colegi de trupă sunt încântaţi de idee, de fani nu mai vorbesc, aşa că proiectul revine pentru scurt timp la viaţă şi, combinând idei vechi cu idei proaspete şi experienţa din spatele Kayo Dot, reuşeşte să scoată un album aşa cum nu s-a aşteptat absolut nimeni.
Muzica de pe Part the Second este, în primul rând, independentă – la stilul că mai independent de atât nu se poate. Toate costurile de înregistrare şi producţie au fost acoperite prin donaţii de la fani, iar albumul a fost lansat la liber pe Internet (http://maudlinofthewell.net) în mai 2009 într-o varietate de formate audio (inclusiv fişiere FLAC de cea mai înaltă calitate) cu tot cu artwork.
Albumul are 87 de producători executivi, mai exact fanii care au donat înainte de lansarea albumului şi pe banii cărora, practic, s-a înregistrat şi produs totul. Povestea cea mai fascinantă mi se pare cea a lui Etienne Dube, un fan din Canada, jucător profesionist de poker, care la nici o săptămână după anunţarea proiectului, în iunie 2008, s-a decis să contribuie într-un mod mai special. Astfel, o lună întreagă el avea să participe la jocuri de poker online, jumătate din câştiguri urmând să revină lui Toby Driver. O iniţiativă pornită din inimă, lucru ce i-a adus repede faimă în micile comunităţi de fani motW de pe Myspace şi last.fm. Pentru a înregistra progresul făcut, Etienne a pornit şi un blog – recomand în special prima sa postare îşi care explică pe îndelete motivele şi strategia. Pretty inspirational.
Etienne a reuşit într-un final să strângă de unul singur aproape jumătate din suma necesară. Să mai zică cineva că nu se mai fac astăzi lucruri din pasiune nestăvilită.
Toby Driver şi Mia Matsumiya, violonista Kayo Dot, care apare şi pe Part the Second
Dacă primele albume maudlin reprezintă momentele de visare, când corpul astral hălăduie pe te miri ce tărâmuri stranii, iar albumele Kayo Dot reprezintă căutările febrile, întrebările, trăirile vii ale unui suflet treaz, aş putea zice că Part the Second este momentul de tranziţie dintre cele două stări, când mintea este pe punctul de a evada însă trupul mai e încă legat la realitatea imediată. Momentul acela când eşti pe cale să adormi şi tresari brusc, fiindcă parcă te împiedici şi cazi în gol. Momentul acela când poţi să vizualizezi cu uşurinţă orice, iar de departe parcă auzi o rumoare continuă, cu mii de voci bine definite, de ca şi cum ai recepţiona mii de frecvenţe radio deodată.
Pe acest album, maudlin of the Well au înlăturat complet sonorităţile agresive ce au înlesnit clasificarea precedentelor albume ca „metal”. Îşi fac însă apariţia, mult mai mult ca până acum, instrumente precum vioara, violoncelul, pianul, saxofonul sau fluierul, ducând pe alocuri la un feeling de orchestră de cameră.
Piesa care deschide albumul, „Excerpt from 6,000,000,000,000 Miles Before the First, or, the Revisitation of the Blue Ghost”, se bazează pe re-explorarea unor teme din prima piesă a albumului Bath. Dacă acolo, însă, instrumentaţia oarecum minimală îndrepta compoziţia către ambiental şi post-rock, aici avem de-a face mai degrabă cu un progresiv simfonic, ce aminteşte uneori de muzica primelor albume King Crimson. Senzaţia asta va persista pe tot parcursul albumului, care este per total mai puţin avangardist, spre deosebire de precedentele. Ultima piesă, a cincea de pe album (sunt piese lungi, că na, progressive), aminteşte chiar de Porcupine Tree – un rock progresiv modern, în care chitara şi percuţia strălucesc, puse în valoare de celelalte instrumente. Pianul, în special, are un moment de glorie pe “Rose Quartz Turning to Glass”, unde este responsabil practic pentru întreaga coloană vertebrală a piesei. Iar acelaşi pian, sub mâinile lui Terran Olson, alcătuieşte împreună cu vioara Miei Matsumiya un duet excepţional în piesa “Another Excerpt: Keep Light Near You, Even When Dying” de mai jos:
Cu acest album, maudlin of the Well şi-au luat în sfârşit acel “rămas bun” care le lipsea atât de mult fanilor. Glumind puţin, putem spune că Part the Second este cel mai bun album scos vreodată de o trupă după despărţirea acesteia. Ceva mai serios, albumul este cu siguranţă unul din cele mai bune release-uri gratuite ale tuturor timpurilor, bătându-se pe umăr fără probleme cu alde In Rainbows de la Radiohead sau The Slip de la Nine Inch Nails. Comparaţia se opreşte, desigur, aici, muzica fiind mult prea diferită pentru a putea fi în vreun fel comparată.
Şi, desigur, nu trebuie uitat că o parte din spiritul motW trăieşte, totuşi, în Kayo Dot – trupă care urmează să lanseze, în curând, cel de-al patrulea album. Cine ştie ce surprize ne-a mai pregătit Toby.
