Un fel de alchimie
courtesy of Alexandru Trifan
Vinerea trecută a fost rost de concert. În sfârşit, nu orice fel de concert, ci genul ăla de concert la care-ţi iei bilet cu jumate an înainte. La ăsta nu ne-am luat că nu se putea, dar eu personal mi-aş fi rezervat un loc din ziua în care s-a anunţat. Căci vineri, în clubul Silver Church din Bucureşti, trupa byron (Dan Byron – voce, chitară acustică, flaut, 6fingers – clape, Costin Oprea – chitară electrică, Vlady Săteanu – bass şi Cristi Mateşan – tobe) şi-a lansat cel de-al doilea album de studio, “A Kind of Alchemy”, printr-un concert inedit. Dacă pe blogul personal am făcut deja aşa, o trecere în revistă a ceea ce s-a petrecut acolo, aici am convenit împreună cu dl. Andrei Zamfir, care a fost de asemenea prezent, să încercăm o altă abordare. Eşti pe recepţie, maestre?
Sunt, mulţumesc pentru legătură, doctore. Am ajuns să scriem într-un mod atât de inedit, spun eu, pentru un eveniment care merită toată admiraţia. Presupun că nu numai noi doi am fost atât de înflăcăraţi înainte de concert, ci toată lumea care se duce la concertele byron şi ştia de lansare. Eu nu puteam să stau deloc, ba nici la ceas nu îndrăzneam să mă uit, parcă speriat de modul în care se scurge timpul, ca o picătură chinezească. Pe lângă faptul că am prins drag de concertele lor, formaţia a avut parte de o campanie de promovare exemplară, organizată atât de bine şi simplu, parcă la minut. Tot tacâmul de anunţuri pe reţelele sociale de pe internet, dar şi o apariţie puternică în lumea reală, fie că a fost o mică reprezentaţie la metrou sau un interviu, un articol, ceva. Mii de aplauze şi pentru oamenii din spatele lor.
Heheh, că ziceai de promovarea evenimentului, într-adevăr, a fost ceva nou. Aplauze pentru Codruţ Dumitrescu, managerul lor, care din câte înţeleg a orchestrat mare parte din campania asta inedită. De fapt implicarea lui a devenit atât de adâncă încât, practic, e ca un membru al trupei (aşa cum apare, de fapt, şi pe album, împreună cu Victor Panfilov, inginerul lor de sunet). Nu numai că au cântat la metrou, mulţi prieteni mi-au zis că au văzut afişe cu lansarea la ei în facultăţi, de exemplu. Să fie ăsta semnul că încep şi trupele de la noi să funcţioneze cu street teams, guerilla promotion and the like? Ce-mi place.
În sfârşit, scuze, te-am întrerupt.
Nu-i bai. Am ajuns la Silver Church pe la 9 şi ceva, după domn doctor. M-am simţit imediat integrat în mediul de acolo, întunecat, dar luminos, zumzăitor, dinamic, plin de oameni bucuroşi şi zâmbitori. La intrare am primit şi prezervative byron, de altfel primea toată lumea care tot “intra şi ieşea”. Blitzuri, vinovatul fiind ca întotdeauna Alexandru Trifan, omniprezentul fotograf, pentru că acolo unde e byron e el, lăsând impresia că acolo unde e el e byron. Ca să nu mai spun de viteză la poze, pe linie dreaptă întrece şi internetul. Au început să cânte, în ordinea apariţiei, cvartetul A Quattro şi Persona, două apariţii care s-au potrivit perfect. Doctore, de la tine cum s-a văzut?
Maître, de la mine A Quattro s-au văzut cam greu şi s-au auzit aşijderea, căci dacă nu erai fix lângă ei nu prea aveai şanse să înţelegi ce făceau ei acolo. Ah, pentru onoraţii cititori se cuvine menţionat că cei patru nu erau pe scenă, ci în mijlocul clubului, printre oameni, cântând fără nici un soi de amplificare. Ceea ce a fost într-adevăr stylish ca idee (mă aşteptam din moment în moment să vină un chelner la noi cu tava cu pahare de şampanie), dar rumoarea mulţimii înghiţea cam tot. Dar ce să le faci, era şi lumea nerăbdătoare 
Nu prea poţi să-i învinovăţeşti.
Cât despre Persona, pe mine m-au surprins teribil de plăcut. Am aflat ulterior că în seara următoare, sâmbătă, urmau să cânte în Lăptărie, dar îi mai prindem noi. Fresh, funky, british un pic şi cu super chef de cântat. Tu ce zici, că ştiu că parcă-ţi plăcuseră la faţa locului?
Recunosc că nu prea ştiam de ei, doar la Best’fest era să-i prind, ştii că am ajuns la intrare când ei ieşeau de pe scenă. Au trezit în mine vechiul fan Franz Ferdinand, arătând o muzicalitate faină şi un tempo jucăuş, giumbuşlucar. Promit de pe acum că o să fiu prezent când o să lanseze primul album. La cvartet am stat acolo, în primul rând, să văd amănunte. Nu am decât cuvinte de laudă, deşi la un moment dat erau acoperiţi aproape de tot.
Între Persona şi byron a urcat pe scenă Marius Florea Vizante, invitat pe care eu îl apreciez tare pentru orice apariţie, ce să mai, sunt un fan înrăit de mult timp. A zis la un moment dat că toată lumea a venit pentru byron, doar nu pentru el. După concert, l-am încolţit, l-am bătut bărbăteşte pe umăr şi i-am spus “Să ştii că eu pentru tine am venit azi aici!”. Răspunsul său a fost un zâmbet sincer, plăcut – “Eeeh, aşa da, mulţumesc!”. “O seară plăcută în continuare”. “Şi ţie la fel!”. În faţa unor oameni care emană atât bun-simţ şi sunt o prezenţă aşa plăcută, jos pălăria.
În sfârşit, au urcat pe scenă byron şi au început în forţă cu “The Alchemist”.
Pe mine m-a terminat piesa aia prima dată când am auzit-o (la concertul-preview din Fabrica din vară), aşa că abia o aşteptam vineri în Silver Church. Începe foarte “rock” şi, pe alocuri, e o piesă chiar “rea”, cum parcă nu te-ai aştepta de la ei. Se vede că alchimistul ăla e niţel deranjat 
De la atâta transformat oamenii în cântece i s-o trage. Iar lucrurile nu s-au îmbunătăţit nici cu “King of Clowns”, după cum sugerează şi titlul.
Hmm, dar hai să ne gândim la momente mai mult decât la piese individuale. Uite, eu încă ţin minte cum a reacţionat publicul când băieţii au început “Crossroads”. Parcă toată lumea o aştepta, toţi s-au însufleţit aşa, deodată. Nu ştiu cum să explic mai bine, ca şi cum ar fi plesnit o coardă, ca şi cum s-ar fi dărâmat un gard. Aş zice că atunci a început, abia, concertul, în momentul când s-a creat conexiunea aia extraordinară. Eu unul am simţit-o în jurul meu. De fapt ăsta-i şi farmecul concertelor, în general.
Ţi-a plăcut de Petrică?
Care Petrică?
Ionuţescu, cântă cu Blazzaj. A băgat trompetă pe “Diggin’ a Hole”.
Aaa, aşa îl cheamă? Normal, a apărut la fix. Ne-a oferit un pic de culoare pe acest prim single care se vrea dat la radio. Prinde bine la public, e pentru cei care nu ştiu de byron dar pot fredona refrenul din senin. Imediat după el a urcat pe scenă Lu Cozma, o altă colaborare de pe album. “Are you rockin’ the house?”, she yelled. O prezenţă la fel de bine venită, cu stil, cu voce. A impresionat cu naturaleţea senzaţională de care a dat dovadă, de parcă ar fi cântat cu byron din totdeauna. A cântat “A Little Bit Deranged” (înlocuind-o de fapt pe Jane D, o prezenţă anonimă de pe album) şi “War”. A urmat “Zeitgeist”, unde brusc aveam impresia că formaţia se joacă cu sentimentele din public, oamenii fiind aduşi într-un fel de stare de transă. Mai departe?
Băi, pentru mine transa aia s-a menţinut, căci au cântat “The Song that Never Was”, piesă compusă de 6fingers. Prima dată am auzit-o la Radio Lynx, în emisiunea în care a fost invitat Dan Byron, iar în Silver Church am ascultat-o live în premieră. E ceva în piesa aia care-mi gâdilă nespus sensibilităţile progresive, deşi dacă o iei la bani mărunţi structura în sine e destul de banală. Presupun că e ceva la nivel de măsură şi armonii, dar asta discutăm noi doi pe îndelete altădată. Cert e că apoi a urmat încă o piesă compusă de 6fingers, de data asta cunoscută de toată lumea de pe primul album şi care a beneficiat recent şi de un videoclip simplu şi de efect, zic eu – “Watercolor”.
“The Essential Piece”, cunoscută de asemenea de pe debutul “Forbidden Drama” şi “hitul verii” cum zicea Dan mai demult, a urmat imediat după, cu 6fingers contopind outro-ul piesei de dinainte cu intro-ul acesteia. O joacă nemaipomenită, dacă mă întrebi pe mine Iar mai apoi au urmat încă două piese îngemănate, de data asta din joaca lui Mateşan. Îţi aminteşti?
“I Don’t Want to Entertain You” a început clar şi concis, melodia face parte din aria celor cu un intro sigur pe el, în forţă. Momentul culminant a fost mica întrecere de solo-uri pe care cei şase au făcut-o pe scenă, ţinând pe toată lumea în priză. Unul mai bun decât altul, nu ca valoare, ci mai mult ca impact de moment, de genul “Mamă, ce face omul acolo!”. Costin şi 6fingers au fost într-o formă senzaţională, Vlady aveam impresia că nu se mai opreşte, iar Mateşan a continuat sentimentul acesta, singura modalitate prin care îl poţi opri fiind să începi să cânţi. “Blow Up My Tears” a început ca întotdeauna cu partea ritmică, recunoscută deja pentru că nu are cum să nu îţi răsune în cap tobele, ca un fel de backing vocals. Încă de când au apărut oficial pe “Acoustic Drama”, “Sirens” şi…
) Ce faină a ieşit “Sirens”! Pentru a respecta varianta de pe album, 6fingers a apelat la o stage persona inedită, devenind vreme de o piesă Fingerică de la Severin şi acompaniindu-i pe colegii săi la acordeon, în timp ce Lu a fost încă o dată chemată pe scenă, de data asta în spatele clapelor. Atât de sugestivă mi se pare piesa asta, parcă se mişcă în ritmul valurilor. Cred că ar merita promovată în regim de single, mi se pare o introducere perfectă în muzica celor de la byron. Dar iar te-am întrerupt, ziceai de…
…ziceam că imediat ce au apărut pe DVD, “Sirens” şi “Peaceful Mind” au devenit melodii fredonate la greu de fani, în unele cazuri (poate chiar şi cele de faţă, nu?) devenind melodii favorite. Între ele a fost “Blinded by Sunshine”, cunoscută de fani de mult, care pe cât de bine sună live, aşa de frumos sună în studio, pe noul album. După toate acestea, byron au plecat de pe scenă.
“Blinded by Sunshine” îmi aminteşte cumva de “Back to My Room” de la Urma. Aşa, laid-back, însorite sunt amândouă. Şi tot despre prietenii mai mult sau mai puţin pierdute.
Pe scenă s-au întors mai apoi Dan şi 6fingers pentru “Vitruvian Man”. Uplifting, serios, când cânta Dan “feeeeeeel aaaliiiiive to the booooone!” mă treceau fiori. Mateşan a apărut pe final, oferind un ritm aparte finalului de piesă, oarecum în ton cu varianta care apare şi pe album. Apoi, fireşte, s-a dat drumul la rockereală dementă pe “Losing Control”. Mi-am permis şi eu un pic, recunosc Trupeţii s-au retras apoi, dar cum orice concert byron parcă nu e complet fără “No Man’s Land” cântată jumătate de Dan, jumătate de public, nu i-am lăsat până nu s-au întors iar pe scenă.
courtesy of Alexandru Trifan
S-au întors, din păcate pentru ultima oară, lăsând publicul într-o stare absolut unică, după melodia care a devenit un fel de imn. Este cu adevărat un sentiment grozav să cânţi din inimă, cu adevărat, împreună cu formaţia de pe scenă. Un sfârşit de vis pentru un concert de neuitat. La, si, re, mi, re. La, si, re, mi, re… Nici eu, nici domn doctor nu avem cum să privim obiectiv ce s-a întâmplat pe 23 în Silver Church. Fiecare a prins drag, în felul lui, de formaţie, de tot ce înseamnă byron. Ce ar mai fi de spus? Cosmin, ai legătura. Eu am terminat.
N-ar mai fi mult de spus, şi oricum ne-am întins mai mult decât suficient. Atâta că trupa a pus câteva piese noi pe pagina de Myspace, iar albumul (care, fie vorba între noi, pe lângă muzică este şi o mică bijuterie grafică, venind sub forma unei cărticele) poate fi comandat şi de pe CharityGift.ro.
Semnează Andrei Zamfir şi Kozminovici
excelent. parca as fi fost acolo. multumesc!
Foarte bună cronica, flăcăi. La mai multe