Reţetă de slăbit
Recunosc că sînt o persoană comodă la locul de muncă, adică stau pe scaun şi-mi fac treaba cîte ore trebuie, în condiţii pe care singură mi le confecţionez, cu un radio în surdină, cu ţigările aproape, cu ochii zgîiţi în geam atunci cînd nu laptop.
Aşa că pînă şi un drum la poşta de peste drum îmi poate nărui toată starea de spirit.
De data asta nenorocirea a făcut să am nevoie de un certificat de la taxe şi impozite locale, sector 1. Nu am avut de-a face niciodată cu funcţionarii publici, am evitat prin fentă contactele cu stimabilii.
Aflu că e în Piaţa Amzei, dar cînd ajung la adresa dată, ia Administraţia de unde nu-i, că era mutată bine mersi la o stradă mai încolo, fără măcar un semn de orientare pentru proştii satului, ca mine. Intru şi depun cererea pentru eliberarea certificatului de care am nevoie şi mi se spune să vin azi, adică a doua zi, la ora 3. Ajung la 2 jumate, că aşa sînt eu, mai bine mai devreme, ca să scap repede. Mă aşez cuminte pe scaun şi-mi plimb ochii la tantile lucrătoare, cu ochi de femeie care sesizează ba că una are papuci de chioşc de piaţă, ba că cealaltă dimpotrivă, e înţolită după ultima modă.
Sunt 7 mese de lemn, 5 în faţă şi 2 pe lateral, la mijloc două rînduri de scaune şi un ghişeu, toate într-o sală fără măcar un perete despărţitor. Aşa încît lumea e claie peste grămadă, cozile şerpuiesc printre sau pe lîngă scaune, lumea e agitată, cu probleme, cu înmatriculări de maşini sau mai ştiu eu ce, că puţin îmi pasă.
Cît stau să analizez laptopurile funcţionarelor, fiecare cu al ei şi cu o imprimantă la două mese, trece mai mult de jumătate de oră şi se face peste 3, deci mă bag în seamă la numărul de ghişeu 3 şi întreb cuviincios dacă certificatul meu e gata. Doamna cu ochelari ridică ochii peste rame şi, cu zîmbetul pe buze, îmi spune că nu a fost încă semnat de doamna directoare şi că mă strigă ea cînd e gata. Amăgită de supriza unui zîmbet aşa de drăguţ, ma întorc la locul meu şi îmi reiau ocupaţia de a aştepta. Nişte neni lîngă mine se chinuie teribil să facă o cerere de mînă, mai trece un sfert de oră fără să-mi dau seama. Nimeni nu mă strigă, ba chiar dimpotrivă, încep să mă prind de cum merg lucrurile pe acolo şi trag concluzia că certificatele alea nu vin singure pînă la noi, cineva trebuie mai întîi să meargă să le ia, de unde şi dezamăgirea mea că tanti stă pe loc de multă vreme.
Îmi iau inima iar în dinţi şi o întreb de sănătatea actelor mele. Mă doare că de data nu-mi mai zîmbeşte, ci chiar se răsteşte şi-mi sugerează că sînt liberă să merg pînă în biroul şefei să o întreb de ce nu le semnează. Nu fac asta şi mai stau pînă la 5 fără un sfert degeaba, pe scaun, pe banii firmei mele. Una dintre ele, fără clienţi, stă deja pe messenger, pentru că îşi ascunde zîmbetele bruşte din faţa ecranului cînd şi cînd. Colega ei din dreapta începe să strîngă hîrtiile de pe birou şi le depozitează într-o pungă de cadou. Începe frăsuiala de dinainte de plecare, iar în toată sala, în afară de lucrătoare, mai sînt doar eu şi un nene pe care înainte l-a muştruluit o tanti enormă de la unul din ghişee. Acum stă lîngă mine şi se uită în gol.
Inutil să mai spun că nerăbdarea mea ia proporţii cu fiecare pregătire a doamnei Ghişeu 3 de a pleca acasă şi, cu riscul de a mi-o lua din nou, o întreb dacă mai am vreo şansă să iau certificatul pe care legea zice că sînt obligaţi să mi-l dea în 24 de ore. Inutil să mai spun că trecuseră demult. Îmi aruncă o privire umană şi îmi spune că va veni cineva cu ele, imediat după ce, normal, le semnează şefa. Dar că să stau liniştită, urmează o şedinţă la ora 5 şi, ori înainte, ori după, o să am certificatul. Apoi se ridică şi pleacă. E 5 fără 3 minute şi mă simt într-o gaură neagră, dar bănuiesc că e riscant şi de-a dreptul fără rost un scandal. Dimpotrivă, mă încăpăţînez să stau acolo chiar şi după ce pleacă cu toatele şi rămîn doar eu şi badigardul de la uşă, plus femeia de serviciu care începe să golească coşurile de sub fiecare birou. Intră o doamnă permanent (fără vopsea) şi mă întreabă dacă aştept sedinţa, eu îi zic că da la mişto sau nu şi se aşează lîngă mine. Scoate un măr din geantă şi începe să muşte din el cu poftă şi zgomot, iar mie mi se face foame brusc şi îmi blestem deciziile proaste din ultimele ore.
Încet – încet se adună mai multe doamne, vorbesc între ele cu glasuri false de „pisi”, vai ce bine arăţi azi şi ce-mi plac cerceii ăştia, vedea-te-aş moartă dacă mă mai bîrfeşti cu Gina de la 6 şi d’astea. Recunosc că e amuzant, dar tot fără certificat sînt, aşa că îmi revin şi mă uit la uşă, poate-poate vine şefa şi se termină şedinţa. Şefa vine şi se lasă liniştea, dar în loc să ia cuvîntul în faţa scaunelor aliniate şi multe deja ocupate, se sprijină de un birou şi întreabă dacă s-a rezolvat cu nebunu’ cu amenda. Cineva se repede să-i dea raportul, celelalte dau din cap aprobator că se ocupă şi că nebunu’ e pe mîini bune, iar începe zgomotul de fond şi mă trezesc întrebată:
- Dar tu ce crezi?
Sunt prea surprinsă ca să mai pot deschide gura, dar pe dinăuntru îmi vin toate înjurăturile în minte şi de mamă, şi de familie, şi de maşină şi chiar de cruci. Mă uit buimacă în jur, mă ridic şi plec, cu sentimentul de victorie. Cum, care? Păi vă daţi seama ce faţă trebuie să fi făcut doamna şefă, rămasă cu ochii-n soare? Cîte mirări am provocat oare şi cîte nedumeriri, că dacă sunt nou angajată şi că la ce departament şi că ce e cu atitudinea asta?
Puţin îmi pasă de certificat, eu acolo nu mai merg nici dacă mi se dă bonusul de Crăciun acum, am făcut o împuternicire cuiva cu mai mulţi nervi în sacoşă şi sper să se rezolve.
Textul ăsta e o povestire şi atît, fără verdicte şi fără suspans, fără şpagă şi mai ales cu răbdare. Poate mi s-a întîmplat doar mie. Pot fi acuzată de lipsă de atitudine, de laşitate şi poate chiar de jenă în faţa lor, a mai marilor funcţionari. Puţin îmi pasă, pentru că începe deja să mi se cam rupă de tot.
Cat de cinematografica e faza, imi imaginez anumiti regizori romani filmand cadrele alea lungi, haha.
O povestire spui… Hm! Ce păcat că nu e măcar una bună, ori de fapt ar trebui să spun… Ce păcat că lucrurile nu merg așa! reunosc că vădești oarece har al spunerii de povești, dar…
În timp ce ție ți se rupe, toate acestea trec de fapt peste noi toți și rămân imuabil încastrate în cimentul trecutului, al realității. Ce ți se rupe și care ar fi de fapt câștigul tău, e o întrebare legitimă! Dar…
Dacă tot ce poți face sau spune este acest gest prin care de fapt mărturisești și recunoști handicapul ăsta sau de fapt incapacitatea de a interacționa/negocia cu o asemenea tristă realitate, mă întreb doar dacă această nouă inițiativă Gingergroup, una cu pretenția de a deveni portal, nu cumva este doar o reeditare gen Kudika, suport facil pentru siropele pentru meninge, dar cu pretenții cultural literare? Hm!
Hm…faptul că unora “li se rupe” nu mi se pare condamnabil. e greu să judeci, poate unii au avut mult prea multe experiențe, poate pur și simplu au obosit să lupte, poate se manifestă altfel, poate vor să zică un simplu gata. de ce trebuie să etichetăm imediat tot ceea ce depășește sfera noastră de principii și atitudini?
cât despre Ginger Group…pretenția lui de a deveni portal cultural e departe de adevăr. el e un blog. nu este si nu va deveni niciodată, el, un portal cultural. deși, dacă prin cultură definim sau înțelegem oameni care își exprimă subiectiv părerile despre anumite domenii din sfera social-culturală, atunci da. el este deja un portal
mi-am asumat viitoarele critici tocmai prin final, deci nu mă ia prin surprindere atitudinea ta şi, de fapt, n-am făcut decît să anticipez ceea ce vrea blogul ăsta comun: Reacţii. mersi.