Despre cum ar putea fi artă în fotografia de război
“If your pictures aren’t good enough, you’re not close enough”. Așa începe War Photographer, un documentar din 2001 care durează o oră și jumătate, și încearcă să descrie în cuvinte și imagini o parte din viața fotografului de război James Nachtwey.
Regizorul suedez Christian Frei – același care regiza și The Giant Buddhas patru ani mai târziu – l-a urmărit pe Nachtwey timp de doi ani în războaiele sale din Indonezia, Kosovo, Palestina, folosind pentru captarea imaginilor inclusiv o serie de microcamere de filmat atașate pe camera de fotografiat a lui Nachtwey. Este o modalitate foarte bună prin care spectatorul poate vedea exact ce se află dincolo de obiectiv, decizia de a face o fotografie într-un anumit moment, până și setările folosite pe aparat.
Înainte să văd filmul, aveam niște convingeri foarte greu de zdruncinat despre fotografia jurnalistică. Mai exact, nu mi se părea că acest gen de fotografie poate fi apreciată vreodată și pentru altceva decât pentru meritele ei imediate, strict jurnalistice: respectiv să informeze, să transmită mai departe realități pentru oamenii care nu au contact direct cu ele.
Fotografii de presă care își expun lucările prin galerii sau câștigă premii de pe urma vreunui cadru care înfățișează o bătrână care plânge după fiul mort pe front, cu macro pe riduri, mi-au părut întotdeauna orice altceva în afară de artiști.
James Nachtwey este un fotograf de război care nu mi-a schimbat complet convingerile, dar care m-a ajutat să înțeleg mai bine că și acest gen de fotografie are rostul ei, și că, da, există artă și acolo.
În film, Natchwey arată că, pe lângă talentul și intuiția de a ști când să apese pe declanșator, el mai are și talentul de a se face acceptat de oamenii care îi devin subiecte: femeile care plâng după un copil rănit sau mort, grupul de rebeli care aruncă cocktail-uri Molotov către armată, toți se lasă fotografiați, se poartă natural, ca și când fotograful nici nu ar fi acolo. Natchwey spune că ei înțeleg, la un anumit nivel, că îi ajută ca povestea lor să fie dusă mai departe, ca nedreptățile care li se întâmplă să ajungă să fie cunoscute. Le dă o voce în lumea exterioară, pe care altfel nu ar avea-o.
Așa cum explică el însuși în film, fotografiile lui nu sunt simple redări ale realităților de război, ele includ propriile lui sentimente despre ceea ce vede, povestea felului în care s-a descoperit pe el însuși prin fotografiile sale.
Natchwey are conștiința faptului că lucrurile pe care le fotografiază vor fi înțelese așa cum le arată el lumii, și își asumă această responsabilitate, îi înțelege dimensiunile.
Departe de a fi supra-omul fără sentimente, rece, calculat, așa cum am fi tentați să vedem un fotograf care, pus în fața unui om aflat pe moarte, are în continuare ca prioritate captarea acestuia pe film, Natchwey reușește să rămână aproape de lucrurile pe care le fotografiază, nu se ascunde de ele și nu pretinde că ceea ce vede este normal. Își asumă durerea din fotografii, iar fotografiile sale transmit mai departe respectul pe care creatorul lor îl simte pentru această durere:
The worst thing is to feel that as a photographer I am benefiting from someone else’s tragedy. This idea haunts me. It’s something I have to reckon with every day because I know that if I ever allowed genuine compassion to be overtaken by personal ambition, I will have sold my soul. The only way I can justify my role is to have respect for the other person’s predicament. The extent to which I do that is the extent to which I become accepted by the other; and to that extent, I can accept myself.
Mai jos, filmul integral:
Christian Frei il citeaza pe Capa. “If your pictures aren’t good enough, you’re not close enough” este vorba parintelui fotojurnalismului de razboi, s’anume Robert Capa, tata lor.
Nu stiam de acest documentar, o sa-l caut!