ZI-NE : o poveste bazată pe fapte ireale
Articolul a fost scris de Miruna Vasilescu și trimis spre publicare Ginger Group.
Zi-Ne s-a format în urma mai multor încercări de-a schimba lumea.
Damien Hirst – Hârşt! Hârşt!
Hârşt! Hârşt! – cam asta-i muzica ce-i place lui Damien Hirst, iar instrumentul lui preferat este fierăstrăul.
Mărturie în acest sens stau numeroase necuvântătoare – miei, viţei şi-un rechin – scoase din anonimatul regnului lor, disecate şi suspendate în eternitate (mai exact, în formol).
Instalaţia Mother and Child Divided ne arata cum două necuvântătoare devin foarte grăitoare în acest sens: o vacă şi un viţel, considerat urmaşul ei biologic, sunt tăiaţi în două, introduşi cu artă în două bazine cu formol şi mânaţi cu echivalentele în engleză ale lui “hăis!” şi “cea!” la Bienala de la Veneţia (1993).
Opiniile şi proiectele unui debutant la Berlin
Miercuri, 20 ianuarie a.c., s-a anunţat oficial: Eu când vreau să fluier, fluier, lungmetrajul de debut al lui Florin Şerban, produs de Cătălin şi Daniel Mitulescu (Strada Film), a fost selecţionat în competiţia Festivalului Internaţional de Film de la Berlin (ediţia a 60-a, 11–21 februarie). De la Patul conjugal (1993) de Mircea Daneliuc, nici un alt regizor român nu a mai fost prezent în competiţia Berlinalei, una dintre cele mai importante ale industriei de film mondiale. Mai mult, cercetând arhiva Festivalului, am constatat că este prima dată când un lungmetraj de debut al unui cineast autohton intră în cursa pentru Ursul de Aur. Strada Film a mai produs scurtmetrajul O zi bună de plajă de Bogdan Mustaţă, care a câştigat Ursul de Aur în 2008.
Florin Şerban a studiat Regia de film şi în Bucureşti (la UNATC), şi în New York (la prestigioasa Columbia University). Lungmetrajul său de debut va intra în circuitul cinematografelor din ţară imediat după Berlinală.
Partizanii anticomunişti la Berlinală
Constantin Popescu Jr. (sau Tică Popescu, cum este cunoscut în lumea filmului) a fost selecţionat la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (secţiunea “Forum”) cu lungmetrajul său de debut, Portretul luptătorului la tinereţe. Cineastul este cunoscut pentru scurtmetrajele sale (Apartamentul, Canton, Apă, Faţa galbenă care râde, Legenda miliţianului lacom – inclus în omnibusul Amintiri din Epoca de Aur), remarcate şi premiate la festivaluri internaţionale, iar în prezent se află în postproducţie cu al doilea lungmetraj, Principii de viaţă.
Părinţi şi copii, scurtmetraje şi festivaluri
După Târziu şi Renovare, cu noul său scurtmetraj Derby, Paul Negoescu este, în al treilea an consecutiv, selecţionat la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (secţiunea “Berlinale Shorts”), unde concurează cu Adrian Sitaru. Spre deosebire de anii precedenţi, acum tânărul regizor are şanse la Ursul de Aur, precum şi la alte distincţii (de exemplu, Derby i-ar putea aduce lui Paul Negoescu o a doua nominalizare la premiile Academiei Europene de Film, după cea obţinută anul trecut cu Renovare).
Între planurile existenţei se găseşte muzică
Povestea spune că pe la mijlocul anilor ‘90 un tânăr american, Toby Driver, punea împreună cu nişte colegi de facultate bazele unei trupe cum nu se mai văzuse niciodată – maudlin of the Well . Compozitor prolific, orientat înspre sonorităţi progresive şi psihedelice, Driver a fost foarte mult influenţat de ideile jazzman-ului Yusef Lateef, care i-a fost profesor la Hampshire College (facultatea de arte din Amherst, Massachusetts pe care Driver a frecventat-o vreme de patru ani). Lateef promova conceptul de „muzică autofiziopsihică”, practic o muzică eliberată de convenţiile compoziţiei clasice, trăgându-şi sevele mai degrabă din trăirile interioare şi experienţele fiecărui compozitor în parte. Tinerilor studenţi, deja pasionaţi de subiecte ezoterice precum proiecţia astrală sau dimensiunile paralele, nu le-a mai luat mult până să vină cu un concept compoziţional cu totul nou pentru formaţia lor proaspăt alcătuită.
poză de tinereţe, circa 2000; Toby e tipul cu tricou Metallica
19(89), istoria unei paranteze
Orice discuţie despre 1989 este implicit o discuţie despre comunism – sistem politic şi ideologic care conform istoriografiei oficiale (post)postcomuniste a fost impus de tancurile sovietice staliniste şi servit apoi cu exces de zel de o conjuraţie manipulată de venetici precum Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Odată eliminaţi aceştia, împreună cu colaboratorii lor imediaţi, lumea în care trăim a revenit, ca prin minune, la normal. Întreaga poveste a fost/este pusă ritualic între paranteze, prin judecarea neglijentă a cuplului Ceauşescu şi (re)memorarea aniversară a lui decembrie ’89, care anul trecut a împlinit vârsta de douăzeci de ani.
Un Italiano Vero: Lorenzo Jovanotti
[sursă foto: fullsong.it]
Carismă renascentistă. Umanist. Poet urban. Militant ecologist şi pacifist. De ceva vreme, convertit la vegetarianism. Are texte eco-friendly şi mesaj politic (de stânga, susţin gurile rele). Participă cu regularitate la campanii ecologice şi umanitare. E membru activ în organizaţii de genul “Make Poverty History” şi “Amnesty International”. E tovarăş cu Bono şi Ben Harper. Lorenzo ‘Jovanotti’ Cherubini este Noul Salvator Al Planetei.
Azi, ofertă specială: 4 la preţ de 1!
Eu cred că nu sunt sănătoasă. De ce m-am aşteptat să fie un alt fel de consiliu naţional PSD? De fraieră, că aşa suntem toţi ăştia care ne zgâim la circ televizat oferit tot pe banii noştri.
Nu s-a schimbat nimic şi nimeni, nu există nici o ştire, nu îmi pasă. Păi când viitorii candidaţi se bat pe Vanghelie şi pe baronii locali veniţi cu fel de fel de covoare roşii vedetiste (vezi Mazăre), eu ce să mai cred? Da, ştiu că Diaconescu e altfel, ziceţi. Nu cred. Aşa se spunea şi despre Geoană pe vremuri, că are caracter şi diplomaţie. Şi?
Indie
Spoon, Transference, Merge Records, 2010
13 ani. Atât a durat până când Spoon să iasă din cvasianonimat. Când să se bucure şi ei niţel, ce să vezi? Genul lor de muzică e mort, gata, pa! Indie, cică, e o frază de dânşii inventată – când semnezi contracte cu majors şi nu mai înregistrezi albume la mama acasă se cheamă că ţi-ai vândut sufletul. Am moştenit „dezbaterea” asta de la primul val punk şi, nu ştiu prin ce mecanism, s-a lipit. Că disputa e mai degrabă una semantică n-are a face: cine să-şi mai bată capul să asculte muzica? Din fericire pentru Spoon, au trecut prin prea multe ca să-i ia în serios pe domnii aceia cătrăniţi, „indier than thou”, care îşi imaginează că pun indicatoare pe autostrăzile pop la o băută.