Friday Music Pick: Jean Moscopol
Celebru pentru cântece precum “Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară“, Jean Moscopol a fost de asemenea un luptător înverşunat împotriva comunismului instalat la Bucureşti de după al doilea război mondial şi împotriva rusificării ţării. Cântecul următor, ca şi celelalte din lista ce urmează, sunt ca o palmă de trezire din coşmarul din ultimii 20 de ani din România.
Guvernul comunist
Culoarea ca sarea-n bucate
Articolul a fost scris de Meda Strugariu şi trimis spre publicare Ginger Group.
În visul meu casa era o închisoare, cu duşuri comune, sârmă ghimpată îmi străpungea carnea şi duceam luptă după luptă să îmi câştig viaţa. M-am revoltat şi am ieşit afară, să ţip : de ce eu trebuie să lupt, iar ceilalţi sunt lăsaţi să zacă? Am văzut gardul care împrejmuia casa, mult prea aproape, iar în jur se întindeau infinite şi verzi dealuri, cerul era senin şi mi s-a răspuns: pentru că tu eşti o luptătoare!
Visele sunt alb-negru? Am deschis ochii inundată de un zâmbet strălucitor şi am început să redecorez zidurile pe care le ridicasem între mine şi tine, între mine şi lume, între mine şi culoare. Cum percepeau primii oameni culorile? Există studii care spun că percepţia culorii depinde de limbaj, de capacităţile cognitive ale oamenilor, de cuvintele prin care aceştia defineau culorile: “aceste teorii au plecat de la constatările clasicistului englez W. Gladstone (1858) referitoare la sărăcia şi imprecizia lexicului culorilor în scrierile lui Homer, unde, de exemplu, termenul glaukos desemnează deopotrivă gri, verde, albastru, galben şi maro. Astfel s-a născut ipoteza că grecii nu ar fi făcut diferenţa între aceste culori. S-a spus că indivizii aparţinând unor societăţi antice sau primitive, premoderne, încă n-ar fi fost înzestraţi cu anumite capacităţi cognitive, ba mai mult, ar fi avut o altfel de alcătuire a aparatului ocular şi, în consecinţă, nu puteau distinge culorile cu fineţea oamenilor “evoluaţi”, “civilizaţi” de astăzi”.
Este posibil ca strămoşii noştri să fi mers printre atâtea culori şi să nu zăbovească în contemplare?
Blanoz ft. Junkyard – Out of control
Un nou entry. Ultima piesă Blanoz, un statement al trupei cu privire la situaţia actuală a României – “Out of control”
”We stand unite, we stand together. “Out of control” is our dedication to all the people out there fighting against the oppression of any form.
We thank Junkyard for putting in words what we feel.
Freedom fighters live forever.”
Bulgakov
”…..
- Şi acum, vorbeşte-mi despre execuţie, spuse Pilat.
- Ce ar vrea să ştie, mai exact, procuratorul?
- Nu s-au manifestat, din partea gloatei, niscaiva tentative primejdioase, puseuri de răzvrătire? Ăsta e un lucru esenţial, desigur.
- Nici una, răspunse oaspetele.
- Foarte bine. Ai constatat personal decesul?
- Procuratorul poate fi sigur de asta.
- Dar spune-mi…băutura aceea le-a fost dată înaintede a fi atârnaţi pe stâlpi
- Da. Dar el – oaspetele închise ochii – a refuzat-o.
- Cine anume? întrebă Pilat.
- Iartă-mă, hegemon! exclamă oaspetele. Nu i-am rostit numele? Ha-Nozri.
- Smintitul! Se strâmbă Pilat şi o vinişoară îi tremură sub ochiul stâng. Să mori pârjolit de soare! la ce bun să refuzi ceea ce ţi se oferă în temeiul legii? Şi în ce termeni şi-a exprimat refuzul?
- A spus – oaspetele închise din nou ochii – că e recunoscător şi că nu va învinui pe nimeni pentru moartea lui.
- Recunoscător – cui? Nu va învinui pe cine? întrebă, cu glas surd, Pilat.
- Asta, hegemon, nu a mai spus…
- N-a încercat să propovăduiască în prezenţa soldaţilor?
- Nu, hegemon, de data asta n-a vorbit mult. Singurul lucru pe care l-a spus e că, dintre toate viciile omeneşti, cel mai grav i se pare a fi laşitatea.
- Ce l-a făcut să zică asta? întrebă Pilat, cu o voce spartă, care-l suprinse pe oaspete.
- Nimeni nu a înţeles.
…….”
* fragmentul surprinde o discuţie între Pontius Pilat şi şeful serviciilor secrete din Ierusalim
**fragment extras din ”Maestrul şi Margareta” de Mihail Bulgakov, traducere de Ion Covaci, Humanitas Fiction, 2009.
*** cap. XXV, pp 378-379
Cimitirul de oi.
Articolul este scris de Roxana Dobrin şi Codin Orăşeanu.
De când au început protestele tot am vrut să scriem câteva vorbe despre ceea ce se întâmplă pe stradă, timp în care gândurile ni s-au mutat de la “acesta nu e protest” la “acesta e doar începutul”. Am vrut să scriem ceva care să motiveze instant oamenii să iasă în stradă, fără să ne poată acuza cineva de tentative de manipulare.
Am vrut să scriem despre primii oameni care au început protestul din Piaţa Universităţii, cei care au ieşit în urma demiterii doctorului Raed Arafat. Am fi scris de la modul în care a avut locul dialogul dintre preşedinte şi Raed Arafat, în direct la RealitateaTv, la media de vârstă a primilor participanţi la protest.
Am mai fi vrut să scriem despre cât de pestriţă a devenit lumea de la o zi la alta. Despre diversitatea mesajelor. Am fi scris despre lipsa mesajului comun, atât de deranjant pentru unii care nu înţeleg fenomenul diversităţii, la metafora ”jos Băsescu”, ce se adresa într-un mod direct întregii clase politice.
Am fi vrut să scriem şi despre unul din lucrurile ce ne-a dezgustat teribil, anume motivele unor oameni care nu au ieşit în stradă, motive precum: ”e frig”, ”e prea puţină lume”, ”nu există finalitate”, ”nu există un mesaj comun”, ”în alte ţări au ieşit cu miile”. Am fi scris despre frică, laşitate, comoditate, lipsă de solidaritate şi prostime cât cuprinde. Am fi scris tranşant, părtinitori şi cu multă patimă.
În final, ne-am mulţumit să ieşim în stradă şi atât. Până azi, când ne-am mobilizat să scriem aceste rânduri. Azi ne-am hotărât să scriem despre fenomenul care ne-a impresionat cel mai mult. Astăzi am scris despre ce au avut de înfruntat oamenii din stradă, în afara sistemului împotriva căruia se aflau acolo.
Rândurile următoare sunt împărţite între cele două mari facţiuni ce au luptat împotriva oamenilor de pe stradă – Jandarmeria (în uniformă şi fără uniformă) şi oamenii care au rămas în casă. Căci da, cei ce am ieşit în stradă am avut de înfruntat două forţe, mult mai greu de digerat decât sistemul de guvernământ.
*more after jump
Lacrimi şi sfinţi (sau despre seara lui 15 ianuarie)
Text: Silviu Dancu; Video: Mugur Grosu
Textul a apărut iniţial ca o notă pe pagina de Facebook a lui Silviu.
Şi am fost în stradă şi la ieşirea din metrou, la Unirii, te învăluia deja o încordare ciudată, care plutea în aer, şi se agăţa de lumina felinarelor şi de cea din ochii oamenilor, şi tensiunea aia era aşa, ca mârâitul surd al unui câine care îţi simte piciorul prea aproape, şi am luat-o pe lângă Hanul lui Manuc, şi în piaţa din spate am observat maşinile Poliţiei locale, şi erau trei la număr, şi erau parcate tăcut, pânditoare, lângă o clădire aflată în renovare, şi nu departe de ele era amprenta, de curând reconstituită, a fostei biserici Sfântul Anton al Puşcăriei, demolată în vremea comunismului, şi am luat-o pe strada Şepcari, şi era pe-acolo şi poate mai e încă, un local care se numeşte Lacrimi şi sfinţi, şi da, m-am gândit eu, pe străzi erau şi lacrimi, şi sigur erau şi sfinţi, şi asta, da, de ambele părţi, şi de partea fularelor ridicate peste nas, dar şi de partea căştilor lucioase, şi am ieşit în bulevardul Brătianu şi deodată, foarte deodată şi de imediat, neaşteptat ca un tunet fără vreun fulger care să-l anunţe, am auzit glasul mulţimii, şi am simţit freamătul ei, şi frisonul acela plin de surescitare, şi am văzut puhoi de oameni care fugeau înspre mine, şi m-am simţit deodată, foarte deodată, cuprins de nevoia de a fugi şi eu cu ei, şi asta deşi abia venisem, şi era o nevoie imperioasă, ca un ţipăt, şi era ca şi cum fuga lor era şi a mea, şi ca şi cum fugeam deja prin fuga lor, şi ca şi cum îmi fugeau cu toţii prin vene, şi n-am fugit, şi m-am lipit de un perete, fugind în nemişcarea mea, şi am stat acolo ţintuit de curiozitatea de a vedea, şi ce să văd?
Friday Music Pick: Tudor Gheorghe
Tudor Gheorghe nu are nevoie de nici o prezentare, toată ţara îl cunoaşte şi îl apreciază, indiferent de categoria socială. De aceea o să mă rezum doar la a insista pe un anume cântec al său, foarte potrivit cu revoluţia albă din zilele acestea…
Când a fost la ’53
